Nici bolnav, nici sănătos

 Frumosul Angel Cătălin Nicolae ajunge la 60 de ani la un Azil particular, plătit din pensia sa de invaliditate și din noua indemnizație de handicap, pentru care s-a luptat de curând bătrâna lui mamă.

 Singur la părinți, mama și-i l-ar fí dorit fată. 

Timid, nu avea prieteni, nici băieți, nici fete. Își dorea în viață să fíe fericit și lăudat în cărți ca Ceaușescu, Napoleon, sau ca Elvis, M.Jackson, chiar ca İisus,  Mucenicii, Cuvioșii, Pustnicii, ori ca Petrache Lupu, Baba Vanga, să aibă soție, doi-trei copii, să muncească fízic puțin și intelectual mult, chiar să fíe vreun savant celebru, ori actor faimos ca Alain Delon, căci tare îi mai plăcea să se privească în oglindă și să spună replici din fílme românești și străine subtitrate...

La școală vrea note mari, de 10, învață bine, ia Bac-ul cu medie bună, însă după ce dă examene la Litere, îl fură boala, merge la bunici prin sat cu mâna ridicată, gândind că e vizat de securiști...

Îl duce tat-su la Spital, el nu realizează unde e, fíind închis, scrie pe ușă: pușcărie, inventează cuvinte, zice că e Angel de Hohenzollern; îi vine în minte că despre el s-ar fí scris că ar trebui să vină, și se înfricoșează la gândul că va fí cândva răstignit, privește în jur bolnavii, căutând pe care să aleagă pentru a-i fí discipoli...

Datorită tratamentului nu poate mânca singur... După 2 săptămâni era acomodat acolo, începe să se plictisească și să-l supere fumul de țigară de la ceilalți.

E bucuros la externare, acasă picăturile medicament îl deranjează, îl amețesc...

După un an se angajează la Poștă, lucrează câțiva ani, până se enervează pe diriginte, se ceartă cu el, și își cere Cartea de muncă...

Părinții lui îl internează din nou, acum cu salvarea și cu Poliția, căci devenise violent acasă (își lovește mama, o trântește în pat) și pe stradă (dărâmă o bancă, aruncă după oameni cu obiecte).

E pensionat pe caz de boală, își depune o parte din bani la Bancă, iar apoi zilnic cerșește de la oameni, urlă, consumă din când în când alcool...dă  pumni în cap unui elev, altuia în stomac, de abia mai putea respira acesta...zicea el: ,,Dumnezeule, mi-ai promis..."

Altă dată trece strada pe zebră, citind dintr-un ziar, sau merge vorbind singur, ca și cum ar dialoga la telefon cu un prieten, ca să pară interesant; strigă prin autobuze, despre un İisus apocaliptic, binecuvintează oamenii ca episcopii, cu două mâini.

După ani se calmează, se îmblânzește, vorbește politică, refuză să se reangajeze (la Bibliotecă de data aceasta), se închide în casă, pune jaluzele la geam, stă în apartament la etajul al cincelea, cu părinții... Are impresia că s-a îmbolnăvit de la malahie (ca o cădere în întuneric, auto-violare, de sine, ca un incest, homosexualitate), sau că i-ar fí pus cineva ceva în mâncare... Ține geamurile din camera lui acoperite, pentru a nu vedea femei, mai târziu sparge televizorul, ca să nu-l ispitească oamenii semidezbrăcați...  

Într-o zi îl sună un fost coleg de salon, căci a aflat că doctorul îl va interna. Simte că iar părăsește raiul normalității, și intră în infernul Psihiatriei. Când apare doctorul cu infírmierii acasă, se poziționează pe balustrada balconului, și alunecă, șanse a avut cu crengile copacilor, care i-au atenuat căderea, căci altfel ar fí ajuns direct la morgă. 

La azil acum boala îi ia somnul, urmează tratamentul, are obiceiul să ironizeze și să ocărească pe oricine, mai amenință personalul, și cere cărți religioase de la rude, căci se plictisește, urmărește știri la televizor acolo, ascultă muzică, mai iese prin curte, bine că au fost directorul și patronul de acord să îl primească... 

E speriat, căci a auzit că mai demult un pacient cu ,,iubire schizofrenică" a înnebunit, a devenit furios, i-au făcut o injecție (probabil doză mare) și ar fí decedat. 

Mi-a scris: că e în salon cu un om paralizat datorită unui accident cerebral, și ,,Adrian, să nu ajungi niciodată aici" (internat) !